Trista poveste a domniței Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu.

„Straşnică şi vestită aşezare a fost aceasta în capitala Eşului! Priviţi, mă rog dumneavoastră, numai pereţii aceştia străvechi, cu tărie de cremene, duraţi doar din piatră, cărămidă şi var“.
Păşind mărunţel dintr-o încăpere în alta, pe sub bolţile bizantine cu arcuri de catedrală, maestrul George Lesnea, abia intrat în noul sediu al revistei „Cronica“, prin ianuarie 1971, nu se mai sătura să cerceteze rotunjimile tavanelor de la parterul palatului Cantacuzinilor.

„Ehei, dacă ar vorbi zidurile acestea, ce de-a istorii ne-ar mai spune!“.
Şi cum însoţitorii aşteptau cu urechile ciulite, parcă să audă glasul „chetrelor“ din bătrânele temelii, maestrul Lesnea a început să depene, încetişor, un fir de poveste, ţesându-l cu migală în urzeală de cronici, hrisoave şi legende.

Despre Mihai Viteazul care, în vara anului 1600 venind in Iaşi cu armata sa, înfăptuia primii paşi în vederea Unirii celor trei ţări surori: Valahia, Moldova şi Ardealul.
Despre vestitul său vistier, Andronic Cantacuzen, şi feciorii săi, Iordache şi Toma. Despre aplecarea lor către acei vitregiţi, precum cărturarul Miron Costin, rămas orfan în „ţară streină“ (Polonia) şi adăpostit în casa lui Iordache Cantacuzino, sfetnicul de nădejde şi cumnatul lui Vasile Lupu, prin Catrina Bucioc, soră cu doamna Tudosca, întâia nevastă a domnitorului.

Ajungând aici, maestrul şi-a dres glasul şi, rotindu-şi iscoditor privirile prin sală, a şoptit ca-n mare taină: „fiindcă veni vorba de înnemurirea lui Iordache cu domnitorul Vasile Lupu, ştiţi dumneavoastră, cinstiţi cronicari, ce mi-a spus o dată neobositul iscoditor al îngălbenitelor înscrisuri cancelăreşti, Gheorghe Ungureanu, directorul Arhivelor? Ei, aflaţi! Potrivit unui hrisov, pe locul ista al Cantacuzinilor a fost casa domniţei Ruxandra, fiica cea mică a lui Vasile Lupu.
Şi cum domnitorii zideau casele din piatră fără moarte, ca acele de la Golia şi «Trei Ierarhi», mare parte dintr-această zidire îi aparţine, deşi în timp o mai fi fost restaurată şi modificată!“

Cum cei de faţă îl ascultau vrăjiţi, dorind să audă mai departe legenda străvechilor ziduri între care aveau a sălăşlui, iar cei mai vârstnici îşi trăseseră şi scaunele după ei, ieşind de prin birouri în marele hol, bădia le-a spus şi povestea puţin ştiută a nefericitei fete a lui Vasile Lupu, cu care soarta a fost amarnic de crudă, ca şi cu tatăl său, ctitorul bijuteriei din piatră de la „Sfinții Trei Ierarhi“.

Părintele Ruxandrei, domnul Vasile Lupu, străduindu-se să îmbogăţească şi să înfrumuseţeze noua capitală a Moldovei şi construind mănăstirea sculptată şi aurită a „Trei Sfetitelor“ cu colegiu, tipografie şi baie publică, altă mănăstire, Golia, fiind în lucru, pe lângă aceea a „Sfântului Dumitru“ din Orhei (sfinţită în 1637), a stârnit pizma vecinilor hrăpăreţi şi, după o pătrundere a tătarilor pe la nordul ţării, coborând cu prăzi dinspre Lehia şi alungaţi de oastea Moldovei, aceştia au revenit prin 1650, aducând şi cazacii lui Bogdan Hmelniţchi. Năvălind pe neaşteptate, au ajuns, fioroşi, la marginea Ţutorii, înspăimântând curtea şi domnitorul, care a fost nevoit să se retragă în codrii Capoteştilor spre Neamţ, lăsând capitala la voia lor.

Ca să scape de năvălitori, Vasile Lupu a trebuit „să le plătească multe pungi şi să făgăduiască pe Ruxandra de nevastă lui Timuş, feciorul hatmanului cazacilor“. Numai aşa ceambururile tătare s-au retras peste Nistru ducând cu ele „zeci de mii de robi, cirezi şi turme imense de animale şi bunuri jefuite din oraşe şi sate.“ (Al. Gh. Savu - „Vasile Lupu“).

Vestită în tot răsăritul pentru frumuseţea ei, Ruxandra, fiica cea mică a domnitorului, născută pe la 1630, instruită la un colegiu mănăstiresc din Cracovia şi apoi la Stambul (1645), unde a fost trimisă „zălog“, după cerinţa Porţii, şi lăsată pe seama sultanei Kiosem, femeie cultivată, ce conducea din umbră treburile padişahului (C. D. Gane - „Trecute vieţi de doamne şi domniţe“), avea mulţi pretendenţi.

Printre ei erau principele Sigismund, fiul voievodului Gheorghe Rakoczi al Transilvaniei, contele Potocki şi castelanul Cracoviei, prinţul Dimitrie Wisznowiecki, ultimul venit special la laşi, anonim, în straie de om de rând s-o vadă, dar şi Timuş fiul hatmanului cazacilor zaporojeni Bogdan Hmelniţki, care lupta în Ucraina pentru eliberarea de sub dominaţia poloneză.

Cum domnitorul ezita să îndeplinească dorinţa lui Timuş, după pârjolirea Eşilor din 1650, hatmanul i-ar fi trimis vorbă domnitorului că va veni feciorul în Moldova „cu mii de nuntaşi“ să-şi ia nevasta.

Neprimind ajutor nici de la turci, nici de la polonezi, părintele a fost nevoit să accepte căsătoria. Însoţit de vreo 3.000 de nuntaşi, un car de druşte şi 40 de care cu sare, pe la vreo 26 august 1652, Timuş a sosit la Iaşi.

Domnitorul a încercat să amâne nunta, în ultimul moment sperând chiar să-l oprească pe mire, cu ajutorul generalului polonez Martin Kalinovschi, rugat să-i taie calea, pentru a-i salva fiica, „singura bucurie a bătrâneţelor sale“, dar generalul a fost învins de cazaci lângă Vilniţa şi alungat (mai 1652). Vasile Lupu mai avea în Polonia o fiică, Maria, căsătorită cu prinţul polon Radzvil, luteran, spre supărarea boierilor.

Deşi candidatul Timuş, după spusele cronicarilor, era puţin instruit şi-i plăcea „paharul“, Ruxandra, cunoscătoare a vreo trei limbi: poloneza, turca şi greaca, a acceptat măritişul, socotind că puternicul conducător al vecinilor ucraineni - vestiţi luptători ai vremii - va fi de ajutor iubitului ei părinte intrat în mari primejdii. Dorind liniştea ţării, spunea că Timuş e soţul hărăzit de soartă.

Duminică, 1 septembrie 1652, s-a petrecut nunta şi cununia sub turla bisericii „Sfântul Neculai“, zaiafetul întinzându-se şi în zilele următoare, iar pe 6 septembrie soţii au plecat spre Cehrin, la reşedinţa hatmanului din Ucraina. Acolo au rămas toată iarna, până prin aprilie 1653, când Timuş a plecat în ajutorul socrului de la Iaşi, atacat de oamenii lui Gheorghe Ştefan, un boier bogat, pretendent la domnie. După mai multe lupte, Vasile Lupu, cătrănit, s-a retras peste Nistru, la ginere.

Bogatul logofăt Gheorghe Ştefan, stăpânul unor întinse moşii pe valea Siretului şi a Bistriţei (unde avea şi conacul la Buciuleşti), fost om de încredere la curtea lui Vasile Lupu, strânsese trupe de la Rakoczi, principele Ardealului, şi de la Ioan Cazimir, craiul polon, ambii socotind duşmănoasă încuscrirea domnitorului cu războinicul Bogdan Hmelnitjki, conducătorul luptei de eliberare a Ucrainei de sub dominaţia poloneză.

În ultima bătălie, de la cetatea Sucevei (septembrie-octombrie 1653), unde domnitorul Vasile Lupu s-a refugiat cu soţia, doamna Ecaterina, şi copilul Ştefăniţă, ginerele Timuş a fost rănit la un picior de o schijă a tunului prinţului Dimitrie Wisznowiecki, rivalul la mâna Ruxandei, şi a murit peste câteva zile (în 18 septembrie), la un an de la nuntă.

Terminându-se proviziile, nemaiavând putere să reziste, cazacii lui Timuş au încetat lupta şi s-au deschis porţile, iar cetatea cu „doamna şi cu toata averea lui Vasile Vodă“ au căzut în mâinile rivalului (9 octombrie 1653).

Scurtând capetele apărătorilor cetăţii Suceava, Gheorghe Ştefan a luat averea căzută pleaşcă, pe doamna şi feciorul Lupului, ducându-i mai intâi la Roman unde avea reşedinţa, şi apoi la moşia sa din satul Buciuleşti (Bogdana), unde i-a ţinut în robie cu chinuri aproape vreo cinci ani.

Retrăgându-se învinşi, cazacii au dus acasă trupul hatmanului Timuş. Atunci când i s-a adus acasă sicriul nefericitului ei soţ, Ruxandra avea probabil vreo 23 de ani şi născuse doi gemeni.

Cernită, s-a retras în cetatea Râşcovului, pe malul Nistrului, devenită „cetatea Ruxandrei“, unde fostul pretendent Wisznowiecki, învingătorul de la Suceava, i-a tot trimis peţitori, fiind din nou refuzat.

Tânăra domniţă a preferat să-şi petreacă singură viaţa fără de noroc, plângând cu „lacrimile care curgeau ca un izvor,“ cum zice o legendă basarabeană. Mama ei vitregă, dar bună ca una adevărată, doamna Ecaterina a doua soţie a domnitorului era în robia lui Gheorghe Ştefan, iar tatăl său, Vasile Lupu era închis la Istanbul.

Ea a scăpat de năvălitori fugind la curtea cuscrului, hatmanul Hmelniţki, după ajutoare, şi de acolo a plecat la tătari cu acelaşi scop, şi apoi la sultan. Peste vreo şase ani, când părintele său a reuşit să scape şi a fost aşezat în tronul Moldovei feciorul Ştefăniţă Lupu (1659-1661), Ruxandra a fost chemată la curtea din Iaşi.

Cum nu a vrut să vină, pentru a o aduce acasă, Ştefăniţă Lupu a asediat cetatea Râşcovului, dar fără rezultat căci porţile întărite nu s-au deschis, Ruxandra aflându-se, după unii, ostateca lui Iurie, celălalt fiu al hatmanului Bogdan Hmelniţki.

Târziu, după ce a murit şi Iurie, prin 1667, Ruxandra a închinat averea la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatoped, şi părăsind apoi Ucraina s-a întors acasă, având o moşie la Deleni, în districtul Botoşani, rămasă apoi Cantacuzilor, iar alta în Preuteşti, la vreo 15 kilometri de Târgu Neamţ, unde părintele avusese un conac.

Trecuseră aproape vreo 15 ani amari de la nefericita ei căsătorie, închinată Moldovei, şi avea doar 40 de ani.

Prin a doua jumătate a anului 1686, au năvălit în Moldova trupele regelui polon Ioan Sobieski, cum spune Neculce în cronica sa: „În al doilea anu a domniei lui Cantemir, scoborâtu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa, şi cu toţi hatmanii şi cu multe poghiazuri în toate părţile de nu rămânea loc neprădat şi nestrâcat.“

Ruxandra, înfricoşată, s-a adăpostit în Cetatea Neamţului cu nişte slujitori. Asediată de o ceată de războinici polonezi şi cazaci, a fost prinsă şi chinuită, faptă pomenită de Neculai Costin: „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capu pre pragu cu toporu.“

La originea tragediei a fost bănuit vecinul de moşie Vasile Crupenschi, căruia, mai târziu, Vasile Cantacuzino, nepotul ei de drept, i-a cerut înapoi averea Ruxandrei.

Medelnicerul Crupenschi cu joimirii (mercenari) moldoveni trecuse de partea lui Sobieski şi ajutase pâlcul de năvălitori ca să silnicească pe bătrâna doamnă la Cetatea Neamţului. De ce? O fi fost răzbunarea altui pretendent?

Soarta, nemiloasă, a lăsat nelămurite tainele vieţii nefericitei domniţe Ruxandra a Moldovei, căreia Neculai Gane, Mihai Sadoveanu şi alţi scriitori i-au închinat romantice pagini.

De aceea, vechii ieşeni, când trec pe lângă palatul cantacuzinesc din strada Vasile Alecsandri îşi amintesc înfioraţi de cumplita ei tragedie şi-l privesc lung şi înduioşaţi. Ca şi atunci când se află la Kiev în preajma statuii hatmanului Bogdan Hmelniţki, din centrul oraşului, pe care o privesc întrebători, cerându-i parcă amănunte despre viaţa nefericitei lui nurori şi neuitata fiică a Iaşilor, pe care strămoşii i-o dăduseră în grijă. Pe vremuri, întâmplarea era evocată cu sârg excursioniştilor de ghizii români şi ucraineni.