Înălțimea lui Ștefan cel Mare.

Ștefan cel Mare este cel mai mare strateg militar al românilor.
Nimeni n-a reușit să-l egaleze în meșteșugul războiului, încât unii încearcă să-i minimalizeze personalitatea prin diferite descrieri.

Primul care face o referire vagă despre statura voievodului este Grigore Ureche, boier și cronicar ce a trăit la peste un secol distanță față de marele domnitor moldovean.
Pe el îl urmează și Ion Neculce, care trăiește și scrie aproximativ după 200 de ani de la dispariția domnului Moldovei.
Până aici lucrurile ar fi oarecum așezate fiindcă, nu-i așa? vorbeau și scriau boieri moldoveni cronicari despre Moldoveanul Absolut.

Ulterior, odată cu anexarea Bucovinei de către austrieci din anul 1774, aceștia au avut un interes direct în a-i dezrădacina pe moldovenii Ținutului de Sus de istoria și eroii lor.
Se întâmplă și astăzi ca actanți geopolitici să caute să dezrădăcineze populațiile băștinașe, la fel cum se întâmpla și atunci.

Profitând de o ocazie oarecum forțată, reprezentanți ai administrației austriece s-au gândit că trebuie clarificat unde anume a fost "astrucat" domnitorul (de unde și până unde le păsa lor de acest fapt? excepție dacă nu aveau și alte interese ascunse) la Putna încât au organizat, au găsit și deschis mormântul voievodului.
Austriecii nu au pierdut ocazia de-a întocmi un proces verbal în care fac și ei referire la înălțimea lui Ștefan, deși osemintele erau deranjate urmare a modului de înhumare, a deschiderilor anterioare cât și a cutremurelor.

De notat că dorința domnitorului fusese să fie înmormântat fără sicriu, direct pe 13 bare de fier.
Aceste bare de fier nu au fost așezate pe fundul mormântului ci sunt suspendate pe cărămizi, încât odată cu descompunerea trupului oasele pot cădea printre ele. Fapt ce s-a și întâmplat.
Numărul barelor nu are vreo legătură cu numărul apostolilor care, forțat numărând împreună cu Domnul Iisus am obține numărul 13, și nici vreo altă rațiune decât aceea că astfel avea loc o descompunere totală, altfel considerându-se a fi un blestem de către urmașii ce aveau să deschidă, la un moment dat, acel mormânt al înaintașului.
Pe bare de fier au fost înmormântate și alte personalități ale Moldovei, chiar femei, încât explicația de mai sus este cea mai plauzibilă.
Trupul lui Ștefan a fost acoperit doar cu o mantie grea, domnească, având o cruce brodată cu fir aurit.

Așadar, poziția osemintelor, a membrelor în special, nu au putut da o imagine clară a staturii marelui voievod, chinuit în ultima vreme de boli cronice și de bătrânețe, oasele fiind mișcate ori căzute printre bare.
Aceeași situație s-ar observa și astăzi, fără vreo deosebire.
Singura parte anatomică nemișcată de intervenția omenească ori de cutremure este zona pieptului, încă aflată sub bucăți de veșmânt.
Cu toate aceste date austriecii au notat că, după aparențe, domnitorul nu ar fi fost o persoană foarte înaltă.
De aici, speculații care nu contenesc nici astăzi...

Veșminte rămase de la Ștefan cel Mare nu avem.
Apropo, el nu-și spunea Ștefan cel Mare ci, mult mai simplu, Ștefan Voievod; numele de Ștefan cel Mare va fi folosit de către Sultan, la vremea senectuții domnitorului ca formă de respect față de personalitatea acestuia.
Abia avem un portret recunoscut unanim ca fiind al domnitorului, anume cel de pe Tetraevangheliarul de la Humor.

Dar mai avem ceva, un obiect personal, care ne poate da mai multe informații decât am putea crede la o primă vedere: anume, spada lui Ștefan cel Mare.

Această armă, despre care ne povestește marele istoric Nicolae Iorga, a fost făurită de doi armurieri genovezi veniți special în Moldova pentru a se deprinde cu felul armelor moldovenești și are o lungime totală de 125 cm, cu o lamă de 102 cm măsurată de sub garda.
Nicolae Iorga prezintă documente legate de venirea armurierilor genovezi în Moldova, existând o corespondență a vremii în acest sens.

Spada nu a fost una de paradă, folosită doar ca însemn al puterii domnești, precum elucubrează unii neaveniți.
Ea prezenta urme adânci de folosire, chiar distrugeri pe o anumită porțiune a lamei, încât specialiștii turci au restaurat-o înainte de a o expune în muzeu.
Căci da, este vorba despre spada lui Ștefan cel Mare de la Topkapi, Seraiul Sultanilor - pe care un reprezentant al guvernului Republicii Socialiste România a văzut-o înainte de restaurare, în starea ei inițială, în tentativa de-a negocia cu partea turcească un eventual schimb al spadei ștefaniene cu sabia lui Sinan-Pașa, rămasă la noi ca urmare a înfrângerii acestuia la Călugăreni.

Așadar, această spadă a fost una folosită ceea ce înseamnă, implicit, că a fost și purtată.
Cum noi nu am avut în obișnuință a purta armele lungi în spate, precum luptătorii scoțieni, o regulă elementară (motiv pentru care armurierii genovezi au și luat măsurile anatomice ale lui Ștefan) era aceea de a nu face o spadă prea lungă încât să ajungă să fie târâită pe pământ.
Considerat a fi un caraghioslâc în societatea înaltă a vremii, insuși domnitorul ar fi părut o persoană de condiție medie să poarte o spadă, sabie, făcută pe măsura altcuiva.
Aceasta era condiția vreunui oștean ce îmbraca și purta obiecte obținute, de exemplu, după jefuirea cadavrelor de pe câmpurile de bătălii.
Era de neconceput pentru un domnitor de talia lui Ștefan, dealtfel el insuși un iubitor de arme, uns al lui Dumnezeu pe tronul unei Moldove războinice la acea vreme, să se prezinte în fața supușilor altfel decât impecabil ca ținută, cu demnitatea-i și autoritatea neștirbită.

Coroborând aceste lucruri avem, așadar, o spadă autentificată de izvoare, folosită de domnitor - deci purtată! încât nu ne rămâne decât să comparăm, empiric, lungimea piciorului marelui Ștefan cu dimensiunile date ale spadei.
Evident, atunci când o armă de brâu este lungă, legătura ei cu centura este una mai mică, iar
cu cât arma este mai scurtă (precum o sabie de o mână, de exemplu), legătura ei la cingătoare poate fi mai lungă.

Mai este cert un fapt, anume că Ștefan era apt fizic pentru a fi domn, aceasta fiind o cerință a recunoașterii aplicată oricărui pretendent domnesc. Altfel nu puteai fi uns, deci nerecunoscut de autoritatea bisericească, implicit de Dumnezeu în accepțiunea vremii.
De aceea, unii domni îi pedepseau pe pretendenții învinși cu mutilarea nasului ori tăierea urechilor, pentru ca aceștia să nu mai pretindă vreodată domnia. Și era o pedeapsă blândă...

Ori Ștefan al III-lea Mușat, cu a sa constituție robustă - călit de tânar și deprins cu mânuirea armelor în desele-i antrenamente de la curtea lui Iancu de Hunedoara avea o anatomie normală încât putem bănui că picioarele si trunchiul să fi fost încadrate într-o proporționalitate considerată, de asemenea, normală.

Iar dacă de la brâu pornim în jos cu 102 cm, dar fără a atinge pământul, mai putem bănui că înălțimea lui Ștefan cel Mare se situa în jurul a 170-175 cm.
De ce?
Fiindcă o înălțime mai mică ar fi însemnat zornăit de teacă printre pietrele și colbul străzilor Moldovei de Ev Mediu târziu, căci spada, nu-i așa? se poartă în teacă - al cărei capăt nu se întâlnește cu al spadei.Așadar, mai adăugăm câțiva centimetri.
Întotdeauna teaca va fi mai lungă, ba are chiar și ranforsare metalică în vârf, căci vorbim de spada primului bărbat al Moldovei și nu de săbiuța vreunui copilandru de aiurea, făurită de mari meșteri genovezi din cel mai bun oțel de Toledo.

Ajungând la aceste date, intuite cu logică și bun-simț, nu înseamnă neapărat că Ștefan Vodă era înalt, dar nicidecum cum încearcă unii vicleni, chiar și astăzi, să-l creioneze.
Pentru acea vreme, a secolelor XIV-XV, avea o înălțime normală, de brav bărbat!
Iar un domn capabil de vitejii - știut fiind faptul că deseori se arunca în iureșul luptelor (deși strategia militară spune ca liderii să stea în spate, pentru a putea reorganiza o a doua luptă, în caz de înfrângere), aprig și bun combatant, nu putea fi altfel decât așa!

Restul nu sunt decât răutați și invidii, plămădite de gura slobodă a lumii...

Glorie eternă marelui Ștefan, părinte al Moldovei de odinioară!
Trăiască Nația!