Dreptatea de la 1830.

Logofătul, după ce se răsese bine pe obraz și pe cap, spălat și ferchezuit, ieși în curte unde legă un căpătâi al taclitului (brâu) de clanța ușii și începu a se încinge peste antiriu, învârtindu-se ca un titirez și strângând brâul în jurul pântecului gros, când un ceauș îi aduce înainte doi împricinați, să-i judece.

Unul se jăluia că, tras la gazdă, când s-a sculat a doua zi nu și-a mai găsit ciubotele, furt de care acuza pre un călător care dormise într-o odaie cu dânsul.

-Auzit-ai, tu, mă? De ce ai furat cismele? Să le dai îndărăpt, împielițatule !

Pârâtul se apără, tăgăduind:

-N-am furat nemică, păcatele mele! Omul acesta erea desculț când l-am găsit ăn odae.

Atunce logofătul se uită cătră reclamant și glăsui:

-Aflat-ai? zice că de unde să ți le dea, dacă nu ți le-a furat el?

Începând ditamai sfada, după ce unul repetă de vreo trei-patru ori că acela i le furase, iar celălalt nerecunoscând nemica, logofătul opri gâlceava poruncind ceaușului:

- Ai, ia-i ceauș! Am înțeles pricina. Închide-i pe amundoi la gros (arest), să dea fiecare câte 5 lei și dacă nu au parale sa le iei epingelele! Adecă, hainele de drum.

Bună dreptate găsiră călătorii, la preacinstita față boierească...