Casa Ghica-Callimachi din Iași.

Mai demult, am avut plăcuta ocazie de a vizita o veche casă princiară din orașul nostru.

Este vorba despre Casa Ghica-Callimachi situată pe str. Cuza Vodă.

În copilărie intrasem în această clădire, dar doar la parter. Funcționa aici, imediat dupa 1990, o brutărie.

Cunoștinte afirmă că aici ar fi fost și un club de noapte. Tristă stare...

Cum spuneam, parterul îl mai văzusem, însă odată urcate scările iți dai seama de adevărata importanță a acestei clădiri.

Mi s-a desfăsurat o cu totul altă imagine decât bănuiam, descoperind un spațiu foarte generos, ce încă păstrează maiestuozitatea vremurilor trecute.

Modul de dispunere al camerelor face ca această clădire să devină oricând muzeu.

Este o ipoteză proprie deoarece se poate circula dintr-o încăpere în alta, întocmai ca într-un muzeu.

Cât despre salonul de la etaj? o singură idee mi-a venit în minte: BAL !

Căutând să aflu cât mai multe despre aceasta cladire, ce a fost achiziționată de Primăria Iași, printre primele rezultate ale cautărilor a fost studiul regretatului istoric Sorin Iftimi, din care aflăm că acest palat i s-ar atribui logofătului Alexandru Ghica (1782-1850), nepot de soră al domnitorului martir Grigore Ghica al III-lea, cel care a fost asasinat la Beilic în 1777 pentru că se împotrivise anexarii Bucovinei de către Imperiul habsburgic, un act samavolnic întâmplat în anul 1775. Totodată, Alexandru Ghica a fost și tatăl domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, un domnitor unionist, anticonservator; fondator al Partidului Unionist, acesta dovedindu-se a fi un vrednic predecesor al lui Al. Ioan Cuza.

În această casă a mai functionat și “Otelul Petersburg”, acel hotel din curtea căruia va porni revolta de la 1848 din Moldova. Însă, Revoluția din 27 martie 1848 avea să pornească de la mai noua adresă a hotelului, din fața Palatului Administrativ și nu din curtea casei Callimachi.

Aflăm din studiu și despre mărturia fratelui paharnicului Sion care scria că “la mart s-au adunat îndestui boieri în capitalie; s-au adunat mai întâi la otelul Peterburschi, ce era în casăle răposatului vornic Grigore Ghica, unde m-am dus şi eu de am privit mişăleasca adunare a nobleţăi”.

Ori, casele “răposatului vornic Grigore Ghica” erau în fața Palatului și nu în strada Goliei, ori altundeva… Ușărnic otel! ce s-a tot “plimbat” ba prin Copou, ba pe strada Arcu, ori prin strada Lozonschi; ulița Sârbească (str Lăpușneanu de astăzi), ulița Goliei (Cuza Vodă) și Ulița Mare.

Însă, pe cât era de "ușărnic" acest hotel, pe atât era de căutat, căci patronul hotelului, Conrad Regensburg , fost soldat bavarez ce a participat la dezastruoasa campanie a lui Napoleon în Rusia (1812) era un mare vorbăreț, mai ales atunci când se încingeau discuții politice.

Așa se făcea că toți diplomații, ori călătorii interesați de politică și afaceri, căutau “Otelul” lui Regensburg, atunci când ajungeau la Ieși.

Deseori, acesta își umfla pieptul în fața vreunui venetic, referindu-se la ieșeni: “Tir le-am facut, casino le-am facut; baluri le-am facut!”

Eii! ce noroc cu Regensburg, am zice. Altfel, n-am fi vădzut noi pre' la 'ndămână nălucă di civilizațiune pi iste șleauri…:)

Deși moda balurilor coincide odată cu apariția armiei muscălești în Moldova, încă de pe la 1789, hai să fie precum zicea Regensburg! De dragul unui "otelier" sfătos.

Orice am povesti, hotelul Petersburg rămâne cunoscut nouă în special pentru legătura cu Revoluția de la 1848. Atunci, imediat cum domnitorul Moldovei Mihail Sturdza află ca iar s-adună tineretul revol’ționar în Copou, se sui degrab’ într-o trăsură și nu se opri decât la cazarmă, unde a pus miliția sub arme și i-a îndreptat pe toți - cu tot cu tunul din dotare (singurul tun din Moldova, atât mai aveam voie să deținem), să-i "arestuiască pre butușnici" (nemultumiti).

Mai găsim în lucrare date și despre o frumoasă litografie, executată de Auguste Raffet în 1837 din balconul casei, în care se disting siluetele bisericilor Sf.Sava, Sf Nicolae Domnesc, cât și Trei Ierarhi.

Altfel, aflăm că pereții hotelului găzduit în casa Callimachi erau ornați cu picturi; dar paturile erau dotate cu saltele umplute cu paie cam puține. Altminteri, saloanele erau dispuse în mod util.

În 1853, în mod cert, casa aparținea familiei Callimachi. Mai exact lui Alecu Callimachi, fiul domnitorului Scarlat Callimachi (în vremea căruia tânărul Gheorghe Asaki ținea cursuri de "hotărnicie" în limba moldovenească și se juca, la inițiativa aceluiași Asachi, prima piesă de teatru în grai pământean).

Și acest prinț Alecu Callimachi se înrudea cu amintitul domnitor Grigore Ghica al III-lea prin mama sa, Smaranda – care și ea a stăpânit casa până la deces.

Iată două explicații, dintre care a doua este mult mai clară privind alăturarea numelui de “Ghica”. Casa Ghica-Callimachi.

După dispariția Callimachilor decedați fără succesori, casa întră în proprietatea altor persoane, ajungând să aparțină și generalului Nicolae Mavrocordat, strănepot al domnitorului Constantin Mavrocordat, căsătorit cu Didița Mavrocordat.

Rudolf Șutu ne povestește că “ una din cele mai primitoare case din Iașii mai de demult a fost a Didiței Mavrocordat “…” În casele Didiței Mavrocordat venea toată lumea, căci toată lumea era primită aici cu aceiași bună voință și aceiași politeță. Această femeie superioară, cultă și cu o educațiune aleasă nu putea să facă nici o deosăbire între nimeni: cu toții îi erau egali, indiferent de rang, clasă socială și alte bazaconii de acestea. Când soțul ei, generalul Mavrocordat era încă în activitate, locuia în strada Cuza Vodă, foastă Golia, în casele de atunci Lepâdatu (n.n, o altă denumire dată Casei Ghica-Callimachi). Aici au avut loc cele mai frumoase petreceri , la cari luau parte și’și dădea întâlnire tot Iașul” .

Didița era și o talentată actriță, urcând uneori pe scena Teatrului.

Casa ei era mereu deschisă, musafirii putând să intre chiar neanunțați.

În special seara, oricine se putea duce la familia Mavrocordat acasă, unde sigur se întâlnea cu alți musafiri sosiți. Doar în casa Roznovanilor mai era la fel, dar cu deosebirea ca la Roznovani seratele erau mai protocolare.

Pe când la Mavrocordați musafirii se simțeau în largul lor, poate și datorită faptului că Didița era mai amabilă cu musafirii decât “rivala” ei, Marghiolița Roznovanu.

Și acest obicei a durat circa 30 de ani...

30 de ani să fii cu ușa deschisă și mereu pregătită să primești musafiri, zi de zi? Asta da! adevărată ospitalitate moldovenească! De necrezut, de neconceput pentru vremurile de astăzi, am spune.

Ei bine, toate acestea s-au intâmplat...

Dar mai mult decât orice, Didița Mavrocordat era ceea ce se cheamă “un om bun, cu un suflet mare”.

Întindea mese bogate cu toți țăranii din satele ce le stăpânea, dădea din mâna ei bani și bunătăți aduse de la Iași pentru localnici, ajutându-i atât pe cei nevoiași, cât și pe suferinzi.

Ajuta lehuzele, iar tinerilor căsătoriți le dădea vite, unelte și cele trebuincioase unei gospodării.

Până și un tâlhar renumit, ce hălăduia pe șleauri, ocolea moșia ei de la Ștefănești spunând judecătorului când fu prins, că "dacă cineva ar fi ândrăznit să prade moșia cucoanei Didița cea bună și milostivă l-as fi împușcat pe acela cu mâna mea!"

Didița se sfătuia cu bătrânii satelor, tinerii se adunau grămadă în curțile Mavrocordaților (aceștia deținând două moșii mari, la Negrești și Ștefănești), unde se încingeau hore întinse.

Iar în mijlocul țăranilor ședeau ei, stăpânii acelor locuri, în cea mai deplină armonie laolaltă cu oamenii simpli. Ce vremuri idilice!

De 1 mai, când se întindeau mesele cele mari, erau aduse zeci de butoaie cu vin, ori rachiu; care de pâine și sute de miei fripți.

Feciorii boierești treceau pe la casele țăranilor anunțând sărbătoarea, în timp ce Didița împodobea un brad mare cu fel de fel de lucruri aduse de la Iași: stofe, ghete, cordele, pălării și alte obiecte.

Iar “Hora Unirii”, cântată de taraf, era începută de generalul Mavrocordat și a sa soție destoinică, cărora li se alăturau atât invitații lor de soi, cât și perechile de oameni simpli.

Dupa ce se dansa și se mânca pe săturate, Didița dădea startul încât fiecare să-și ia din brad ceea ce dorește.

În câteva zeci de secunde acesta rămânea cu totul despuiat!

În timp ce generalul vorbea cu bărbații despre lucrul pământului, Didița le îndemna pe gospodine să poarte haine făcute de mâna lor, și nu “zdrențele străinilor”.

A înființat o școală la Ștefănești și și-a transformat casa în săli de consultație, aducând medicamente de la Iași pentru oamenii bolnavi.

Ce persoană deosebită a fost Didița Mavrocordat!

Schimbându-se iarași proprietarii, pe la 1897 casa era cunoscută și cu numele de Casa Colonel Lepădatu.

Și au mai fost, de-a lungul vremii, și alti proprietari, printre care Banca Română de Comerț și Industrie, bancherul Marcovici – cel care ornează interiorul cu elemente art-nouveau, la modă la inceput de secol XX și care adaugă un corp nou, cu logie la etaj, în partea din spate.

Ușa veche metalică, în același stil art-nouveau, a dispărut cu totul fiind înlocuită cu kitsch-uri din perioada contemporană. Adică termopan...

Dealtfel, toată hidoșenia maronie din jurul ferestrelor, numita termopan, iți inhibă orice dorință de a cerceta această cladire în amănunt.

Se notează frumoasele decorațiuni ale tavanului de la etaj, chiar dacă sunt vopsite în alb, observându-se totodată (printr-o spărtură în gipscartonul ce flanchează scara) existența unor stâlpi de lemn, frumos lucrați. E bine și așa… Decât să distrugi, mai bine îmbraci în gipscarton, spre conservare.

Mai multe detalii despre arhitectura casei găsiți în lucrarea domnului Sorin Iftimi, însa – nepricepându-mă foarte bine, pot spune că etajul acestei cladiri importante m-a impresionat cel mai mult, chiar dacă clădirea prezintă o anumită stare de degradare. Merită, din plin, să fie restaurată și introdusă în circuitul muzeal.

Apropos de circuitul muzeal, discutând cu ieșeni despre această casă, s-a infiripat următoarea întrebare: ce fel de muzeu să fie in ea?

-“Un muzeu al balului!” Nu cred să existe așa ceva în România.

Iar "Iașul Marilor Iubiri" are istoria și resursele necesare; în primul rând prin clădirile monument, pentru a da naștere unor muzee interesante.

El însuși fiind un mare muzeu, după cum spunea Nicolae Iorga.